"Tom era de părere că nu putem săpa fără lumină. Şi cum un felinar ne-ar fi putut da de gol, ăl mai bun lucru era — zicea el — să adunăm nişte vreascuri putrede, care se cheamă "focul vulpii" şi care dau o pâlpâire slabă dacă le pui într-un loc întunecos." (Aventurile lui Huckleberry Finn, Mark Twain).
Prima menţiune a focului vulpii a fost făcută de Aristotel. El a numit acest fenomen "lumina focului rece". Naturalistul roman Plinius cel Bătrân a descris fenomenul ca fiind "nişte arbori luminoşi de pe plantaţiile de măslini". Din păcate pentru cei romantici şi cei care credeau în miturile din jurul focului vulpii, în mijlocul secolului XX s-a constatat că sursa luminii sunt ciupercile lignicole.
Acest "foc" este dificil de văzut, chiar şi în locuri cu lumină slabă. El poate fi observat de obicei pe bucăţile de lemn putred şi pe buturugile din zonele mai umede a păduriilor, în nopţile fără lună.
David